vineri, 17 ianuarie 2014

Aşezat într-un fotoliu care stă să te subjuge, funcţia îţi dă orgoliu iar orgoliul... ţi-o distruge...

            Imi place sa cred despre mine ca nu-s un om orgolios. Multi ar vedea in asta un defect. De regula, orgoliosii..

            Atentia ne este prea des si prea mult chemata in afara, in graba si vartejul vietii, fara sa ne mai lase prilejul unui exercitiu introspectiv, indiferent cat de mic.
Ca niste orbi turbati, avizi de a face, a drege, a produce..dar nu si de a VEDEA, a INTELEGE, a SIMTI… Cei mai multi se simt goi si serbezi, mintind pe sine si pe altii ca au ce-si doresc, cand habar n-au ce-si doresc, sarmanii. Si nu pentru ca-s prosti, ci pentru ca-s nefericiti si se tem sa arate asta.

            Cica nu le poti avea pe toate. Eu o sa mor incercand. Nu din orgoliu, ci pentru ca imi doresc. Si-mi mai doresc ca relatiile mele cu ceilalti sa fie daca nu mai simple, macar mai limpezi. Dar tine mult de mine si de capacitatea mea de a comunica, de a depasi starea confuza a propriului meu cuget, precum si aproximatiile, iluziile si parerile nefondate, cel mai adesea false si amagitoare.

            Dar cum nu toti oamenii simt nevoia sa inteleaga ce se petrece cu ei, ce ii pasioneaza, ce ii exalta si ce simt, nu voi blama pe nimeni. As fi lispita de caritate si delicatete morala sa incep sa dau cu biciul in cei ce isi indreapta gandul doar in afara lor, asteptand mereu de la altii, de la noroc sau sa le cada din cer, intregul bine pe care si-l doresc si pe care si-l pot face singuri. Si pentru ca ma lupt sa fiu mai buna, incercand sa ingrop o mandrie alimentata ani si ani fara vreo esenta, am inceput sa observ mai abitir si mai des orgoliosii.

            Unii confunda termenul „orgolios” cu „demn”, spre exemplu. Sunt mandrii pana la Sf Petru, „pe stomacul gol”, cum imi place mie sa spun. Iti insira niste asa-zise motive pentru care li se cuvine sa fie orgoliosi, ba mai mult, incearca sa te convinga ca motivele lor reprezinta niste calitati formidabile, intarindu-si simultan credinta ca e bine sa fie asa.
Am intrat in conflict cu unii. Nu m-am putut abtine sa nu le zic ca sunt prin porumb si s-au departat binisor de carare..
Si dupa ce mi-am racit gura degeaba, ma intrebam de ce am facut-o.

  1. Sa le ofer si alta perspectiva legata de stima de sine, si nu de mandria aia imputita.
  2. Din orgoliu, sa le arat ca parerea mea e mai buna.

Asa ca m-am hotarat sa-mi vad de treaba mea.

            Voi evita oamenii orgoliosi si care se mai si lauda cu asta. Daca nu-i voi putea evita, ii voi ignora. Respectul sau stima de sine este sentimentul corect si nonemfatic al valorii personale. Este mandria aproape impersonala si abstracta de a fi ceea ce esti.

Orgoilul este altceva..

Acum aseaza-te pe fotoliu, priveste-te intr-o oglinda imaginara. Fizic, psihic, mental..de la cea mai sublima simtire a ta, pana in cele mai adanci, murdare si intunecoase cotloane ale constiintei tale.

Deci? Ai motive sa fii orgolios?

P.S. Titlul nu-mi apartine. Este o epigrama a lui Maftei Florescu, din Antologia epigramei romanesti.
       L-am folosit pentru ca mi-a placut.

Pe curand!



joi, 16 ianuarie 2014

Ce mai astepti?!

            

           Asteptarea moarte n-are…sau cum era? Pare-mi-se ca incercarea..In fine..
 Am iesit astazi la masa cu un cavaler care m-a asteptat 20 de minute.

Atat am intarziat. 1200 de secunde.

         Sunt punctuala de fel si astept acelasi lucru. Culmea ironiei e ca imi si spusese intr-o discutie anterioara, inflacarat si aproape nervos ca NU suporta sa stea sa astepte. Il enerveaza teribil.

        Am scos catralionul de scuze de la naftalina si am inceput sa le impart in toate directiile cand ni s-au intalnit privirile. Era nervos. Imi venea sa-l gadil ca sa-l fac sa rada si spre surprinderea mea (placuta), a reactionat foarte bine.
Acum ce sa zic… el si Constiinta Suprema stiu ce si pe unde mi-o fi introdus, ca sa ma feresc de verbul “a baga”..

           Ideea e ca am depasit momentul si ne-am vazut de ale noastre. (Daca se mai intampla, iau singura pranzul – asta e clar!)

Lasand ne/punctualitatea in treaba ei, m-am gandit printre picaturi la asteptari.

            Zice o vorba ca daca n-ai asteptari, nu esti dezamagit. Iaca!
Cine nu are asteptari de nici un fel, niciodata, e ori tragic de pesimist, ori patetic de suferind.

            Eu am asteptari de la oameni. Mici, dar le am. Cand ele nu-s satisfacute, dispar.
Eu dispar. Fara sa condamn, sa judec, sa critic, sa plang, sa ma chinui. Imi iau poseta, imi flutur pletele si ..ne vedem maxim pe Facebook.
            M-am intrebat daca-s superficiala, nebuna sau ticaloasa. Putin din fiecare, plus un mecanism de protectie ce se activeaza automat cand ceva nu e in consonanta cu dorintele mele si asta e rezultatul.

            Ego-ul nostru cauta confirmari. De recunoastere, de valorizare, de control, de dovezi de iubire si de succes. Asteptarile noastre nu-s constientizate ca sursa a motivatiei pentru care ne indreptam intr-o directie sau alta. Asa incat, ego-ul e imposibil de multumit vreodata. Cere, si tot cere, fara sa inteleaga – prostul, ca e intr-o ASTEPTARE permanenta a ceva ce s-a aflat dintotdeauna in interiorul lui. Asta pana cand se trezeste.

Eu de asta am asteptari mici.

Tu cum zici ca e mai bine?








miercuri, 15 ianuarie 2014

Tu esti prost?



Vad in jurul meu tone de prostie. In stanga, in dreapta si in fata, pentru ca nu obisnuiesc sa ma uit in spate - nici la propriu, nici la figurat.

Multi vor sari cu gura : "Bine ca esti tu desteapta!"

Da. Probabil ca sunt..

Astazi, 15 ianuarie, s-a nascut Mihai Eminescu. Ar fi de prisos sa ma apuc acum sa spun cine a fost, este si va fi acesta..In ciuda acestui fapt, iti da sangele pe nas  de Bianca Dragusanu pe orice post de televiziune ai deschide aparatul mondial de indobitocit oamenii. Ca se sinucide, ca se marita, ca se scarpina in nas..ca Printul..ca crrr, ca mmrrr...ca stai sa vezi ce mare tragedie.
Vomitiv.

Citeam intr-o carte ca prostia, ca slabiciune a propriei noastre minti, nu este vreo vina, vreun viciu sau vreun pacat, ci este un dat genetic. Ca si cum ai avea ochii albastri sau parul negru.

Oare chiar asa este? Oare nu suntem toti datori noua insine cu o evolutie si un trai decent?
Decent moral, in primul rand.

Prostii nu au o clara constiinta de sine, nu invata din experienta si drept urmare, nu-s autocorectivi.
Problema e ca aceasta infirmitate si deficienta de intelect nu este mereu inocenta. Si atunci incep necazurile.
Prostia aduce cu sine manifestari aberante si nocive in spectrul moralitatii.
Prostul, nestiind ce loc ocupa exact, ce statut are si ce trebuie sa-si permita, se amesteca unde nu-i fierbe oala, devine purtatorul celor mai imbecile prejudecati si e in stare sa-si smulga parul din cap doar ca sa convinga ca are dreptate si ca ...nu e prost. Adevarata primejdie sta in multimea prostilor..

Mobilitatea si readecvarea sunt preorogative ale inteligentei.
Cititi! Fiti destepti!

Pe curand!

P.S. Nu m-am referit in articolul meu la personaje din plastic cu aere de diva, ci la cei care se hranesc cu asta. Cu un mare rahat.