Debusolati. Cu tot cu busola..

      Prin clasa a 7 a, la ora de fizica distractiva – ca o paranteza, nu inteleg unde e distractia in fizica, dar cred ca e o chestiune de intelect si e doar vina mea ca nu inteleg– m-a intrebat doamna profesoara asa:

"Ce este mai greu, Cristina? 1 kg de cuie sau 1 kg de pene?"

Zic, ce tuta e asta, frate...Auzi intrebare! Orice prost stie sa raspunda!

Un kilogram de cuie, normal !!!

…

Rasete si chicoteli prin clasa venite din partea baietilor.

In ochii fetelor citeam o oarecare incurajare si mesajul  “Stai linistita! Si noi am fi raspuns la fel!”

       Ala cred ca a fost primul moment in care mi-am dat seama ca barbatii sunt mai destepti. La fizica.

Povesteam cu un prieten - cam debusolat si mai deloc constient de el, asa cum mai  sunt vreo 8 miliarde doar pe planeta asta – si il ascultam cu ochii mari si urechile si mai mari, descriindu-se pe sine si schitand un „portret robot ” al femeii pe care si-ar dori-o langa el. Sa fie asa si pe dincolo si etc..

Apoi imi spune ca a gasit-o. Ca e asa si pe dincolo si etc..

In finalul naratiunii, mai pomeneste de 3,4, 5 dudui,  de niste sentimente amestecate si indefinibile..

Ba ca vrea, ba ca nu vrea. Ba ca-i bine, ba ca-i rau..Ba ca e tanar, are timp..Ba ca..

Si uite asa n-am mai inteles nimic. Nici eu, nici el.

L-am „diagnosticat” in sinea mea. Dar am depus un juramant si nu pot divulga nimanui ceea ce este considerat a fi confidential. Nici macar lui!

       Intr-un ghiveci din asta emotional ne-am aflat cu totii, macar o data.

Tergiversam la nesfasit in speranta ca poate se rezolva de la sine. Dar inertia nu are ce sa aduca bun in contextul relatiilor cu oamenii.  Deciziile constiente, in schimb – da!

Ti-e si ciuda cand vezi cat ar putea fi de simplu pentru unii si ei orbecaie printr-o bezna profunda creata de nesiguranta si temerile proprii.

Si asta doar pentru ca AU TIMP. Cred ei..

Eu am gafat tare candva. Din acelasi motiv. Mi-a fost frica sa gandesc. Am crezut ca se rezolva de la sine, ca am timp suficient..

Inca umblu prin bezna de care vorbeam mai sus..

Din cand in cand, luminite minuscule se aprind pret de fractiuni de secunda. Si asta e modalitatea prin care reusesc sa mai inaintez cate putin…

       Datoria morala mi-am facut-o fata de acest om. L-am ascultat, nu l-am judecat, am incercat si aproape reusit sa-l inteleg. Ceea ce urmeaza e mai previzibil decat cuvantul "previzibil" insusi.

N-o sa faca nimic pentru fericirea lui. Si va pluti in intunericul propriei (in)constiinte. Iar peste ani o sa-mi spuna „Aveai dreptate. Am fost un prost.”

Ce nu stie el este ca avem aceeasi boala. La el abia au debutat simptomele. Eu ma tratez de ani de zile.

P.S. Indiferent ce decizie ei, te sustin. J